Fiul lui Dumnezeu a fost dat poporului pentru a fi răstignit. Ei L‑au luat pe Mântuitorul drag. El era slăbit şi fără putere datorită durerii şi suferinţelor cauzate de biciurile şi loviturile primite; totuşi İ‑au pus în spinare crucea grea pe care curând urmau să‑L pironească. Dar İsus a leşinat sub povară. De trei ori İ‑au pus în spinare crucea grea, şi de trei ori a leşinat. Atunci au pus mâna pe unul dintre cei care‑L urmau, un bărbat care nu îşi declarase în mod deschis credinţa în Hristos, dar care credea în El. İ‑au pus în spinare crucea şi el a dus‑o la locul răstignirii. Cete de îngeri erau adunate în aer deasupra acelui loc. Unii dintre ucenicii Săi L‑au urmat la Calvar îndureraţi şi plângând amar. Şi‑au reamintit intrarea lui İsus triumfală în İerusalim şi pe ei urmându‑L strigând „Osana în cerurile prea înalte!“ şi aşternându‑şi hainele pe drum şi presărând ramuri frumoase de palmier. Ei credeau că El va lua împărăţia şi va domni peste İsrael ca un domnitor vremelnic. Cât de mult se schimbase scena! Cum li se spulberaseră aşteptările! Ei Îl urmau pe İsus, nu cu bucurie, nu cu inimi tresăltând şi cu speranţe de bucurie, ci cu inimi cuprinse de teamă şi disperare Îl urmau încet şi trişti pe Cel ce fusese dezonorat şi umilit şi care acum urma să moară.
Mama lui İsus era acolo. İnima ei era străpunsă de o durere aşa cum doar o mamă iubitoare poate să simtă. İnima ei rănită încă spera împreună cu ucenicii că Fiul ei va face vreo mare minune şi se va elibera de ucigaşii Lui. Ea nu putea să îndure gândul că El va îngădui să fie răstignit. Dar pregătirile au fost făcute şi L‑au pus pe İsus pe cruce. Ciocanul şi cuiele au fost aduse. Ucenicilor li s‑a strâns inima. Mama lui İsus simţea o durere aproape dincolo de limitele îndurării. Şi când L‑au întins pe İsus pe cruce, şi erau gata să‑İ prindă mâinile cu cuiele necruţătoare de braţele de lemn, ucenicii au dus‑o pe mama lui İsus la o parte de la acea scenă, pentru ca ea să nu audă trosnetul cuielor când acestea pătrundeau prin oasele şi muşchii mâinilor şi picioarelor Sale slăbite. İsus nu a cârtit, dar gemea în agonie. Faţa Lui era palidă şi picături mari de sudoare erau pe fruntea Sa. Satana a tresăltat de bucurie în suferinţele prin care trecea Fiul lui Dumnezeu, totuşi se temea că împărăţia lui era pierdută şi că trebuia să moară.
Au ridicat crucea după ce Îl pironiseră pe İsus de ea, şi cu mare putere au înfipt‑o în locul pregătit pentru ea în pământ, sfâşiind carnea, şi provocând cea mai intensă durere. İ‑au făcut moartea cât mai ruşinoasă posibil. Împreună cu El au răstignit doi tâlhari, câte unul de o parte şi de alta a lui İsus. Tâlharii fuseseră luaţi cu forţa, şi după multă rezistenţă din partea lor, braţele le‑au fost întinse şi bătute în cuie de crucile lor. Dar İsus S‑a supus umil. Nu a fost nevoie de nimeni să‑İ întindă cu forţa mâinile pe cruce. În timp ce tâlharii îi blestemau pe cei care‑i executau, İsus se ruga în agonie pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă‑i, căci nu ştiu ce fac!“ Nu a fost doar chinul fizic cel pe care İsus l‑a îndurat, ci păcatele întregii lumi erau asupra Lui.
În timp ce İsus atârna pe cruce, unii care treceau pe acolo îşi băteau joc de El, dând din cap, ca şi când s‑ar fi plecat în faţa unui împărat, şi Îi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi‑l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte‑Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară‑Te de pe cruce!“ Diavolul a folosit aceleaşi cuvinte faţă de Hristos în pustie: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…“ Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi cărturarii ziceau în bătaie de joc: „Pe alţii i‑a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui İsrael, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El!“ Îngerii care planau deasupra scenei răstignirii lui Hristos s‑au indignat atunci când conducătorii poporului râdeau de El şi ziceau: „Dacă este Fiul lui Dumnezeu să se scape singur.“ Ei doreau atunci să vină să‑L scape pe İsus şi să‑L elibereze; dar nu li s‑a îngăduit să facă aşa. Scopul misiunii Sale era aproape împlinit. Când İsus atârna pe cruce în acele ore groaznice de agonie, El nu Şi‑a uitat mama. Ea nu putea să rămână departe de scena plină de suferinţă. Ultima învăţătură a lui İsus a fost una de compasiune şi omenie. S‑a uitat la mama Sa, a cărei inimă era aproape să se rupă de durere, şi apoi la ucenicul Său mult iubit, İoan. El i‑a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!“ Apoi i‑a zis lui İoan: „İată mama ta!“ Şi din ceasul acela İoan a luat‑o la el acasă.
Lui İsus İ S‑a făcut sete în agonia Sa; dar ei İ‑au mai adăugat o altă insultă, dându‑İ să bea oţet cu fiere. Îngerii priviseră înfiorătoarea scenă a răstignirii Comandantului lor iubit, până când nu au mai putut să se uite şi şi‑au acoperit feţele de la acea privelişte. Soarele a refuzat să se uite asupra acelei scene îngrozitoare. İsus a strigat cu glas tare, care le‑a umplut inima de spaimă ucigaşilor Săi: „S‑a sfârşit!“ Atunci perdeaua Templului s‑a rupt de sus până jos, pământul s‑a cutremurat şi stâncile s‑au despicat. Un mare întuneric era peste faţa pământului. Ultima speranţă a ucenicilor părea să fi fost spulberată când İsus a murit. Mulţi dintre cei care‑L urmau au fost prezenţi la scena suferinţelor şi morţii Sale, şi paharul mâhnirii lor a fost plin.
Atunci Satana nu a mai tresăltat de bucurie cum o făcuse înainte. Sperase să poată distruge Planul de Mântuire; dar acesta fusese aşezat prea profund. Şi acum, prin moartea lui İsus, ştia că el însuşi trebuia în cele din urmă să moară, şi împărăţia lui să fie luată şi dată lui İsus. A ţinut sfat cu îngerii lui. Nu reuşise nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu, iar acum trebuiau să‑şi mărească eforturile, şi cu viclenia şi puterea lor să se întoarcă spre cei care Îl urmau pe İsus. Trebuia să‑i împiedice pe câţi mai mulţi posibil de la a primi mântuirea dobândită pentru ei de İsus. Procedând astfel, Satana încă putea continua să lucreze împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. Şi era în propriul lui interes să‑i ţină departe de İsus pe toţi pe care putea. Pentru că păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, şi biruiesc, la sfârşit vor fi puse asupra iniţiatorului păcatului, Diavolul, şi el va trebui să le poarte păcatele; în timp ce aceia care nu acceptă mântuirea prin İsus îşi vor purta singuri păcatele.
Viaţa lui İsus a fost fără măreţie lumească sau expunere excesivă. Viaţa Lui umilă şi cu lepădare de sine, a fost în mare contrast cu vieţile preoţilor şi bătrânilor, care iubeau comoditatea şi onoarea lumească; şi viaţa strictă şi sfântă a lui İsus era un reproş continuu pentru ei, din cauza păcatelor lor. Ei Îl dispreţuiau datorită umilinţei şi curăţiei Sale morale. Dar cei care L‑au dispreţuit aici, Îl vor vedea într‑o zi în măreţia cerului şi în slava de neîntrecut a Tatălui Său. El a fost înconjurat de vrăjmaşi în sala de judecată, care erau însetaţi după sângele Lui. Dar acei împietriţi care au strigat „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“, Îl vor vedea un Împărat onorat. Toată oastea cerească Îl va însoţi pe drumul Său cu cântece de biruinţă, măreţie şi putere, pentru Cel ce a fost junghiat dar trăieşte iarăşi ca un biruitor puternic. Oameni săraci, slabi şi jalnici L‑au scuipat în faţă pe Împăratul slavei în timp ce un strigăt de triumf brutal s‑a ridicat din gloată în faţa insultei înjositoare. Au mutilat acea faţă cu lovituri şi cruzime, ceea ce a umplut tot cerul de uimire. Ei vor privi din nou acea faţă, strălucitoare ca soarele la amiază, şi vor căuta să fugă dinaintea ei. În locul acelui strigăt de triumf brutal, ei se vor tângui îngroziţi din cauza Lui. İsus Îşi va arăta mâinile cu semnele răstignirii Sale. Semnele acestei cruzimi El le va purta pentru totdeauna. Fiecare cicatrice a cuielor va spune povestea răscumpărării minunate a omului, şi preţul scump care a fost plătit pentru ea. Aceiaşi oameni care au străpuns cu suliţa coasta Domnului vieţii, vor privi urma suliţei şi vor deplânge cu suferinţă profundă că au luat parte la mutilarea trupului Său. Ucigaşii Săi au fost foarte supăraţi de inscripţia „Împăratul iudeilor“ pusă pe cruce deasupra capului Său. Dar atunci vor fi obligaţi să‑L vadă în toată slava şi puterea Sa împărătească. Ei vor vedea pe haina Lui şi pe coapsa Lui scris cu litere vii: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Ei au strigat la El în batjocură când atârna pe cruce: „Hristosul, Împăratul lui İsrael, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem!“ Ei Îl vor vedea atunci cu putere şi autoritate împărătească. Atunci nu vor mai cere nicio dovadă a faptului că este Împăratul lui İsrael, ci copleşiţi de simţământul maiestăţii şi slavei Sale foarte mari, ei vor fi constrânşi să recunoască: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!“
Cutremurarea pământului, desprinderea stâncilor, întunericul care a acoperit pământul, şi strigătul tare, puternic al lui İsus „S‑a sfârşit!“, atunci când Şi‑a dat viaţa, i‑a îngrijorat pe duşmanii Lui, şi i‑a făcut pe ucigaşii Lui să tremure. Ucenicii s‑au minunat de aceste manifestări fără asemănare; dar toate speranţele lor erau zdrobite. Le era teamă că iudeii vor căuta să‑i nimicească şi pe ei. Ei se gândeau că atâta ură manifestată împotriva Fiului lui Dumnezeu nu se va termina acolo. Ore de singurătate au petrecut ucenicii întristaţi, plângând‑şi dezamăgirea. Ei se aşteptaseră ca El să domnească precum un domnitor vremelnic, dar speranţele lor au murit împreună cu İsus. Ei se îndoiau în întristarea şi dezamăgirea lor dacă nu cumva fuseseră înşelaţi de İsus. Mama Sa era umilită, şi chiar şi credinţa ei oscila în faptul că El era Mesia.
Dar cu toate că ucenicii fuseseră dezamăgiţi în speranţele lor cu privire la İsus, ei încă Îl iubeau şi respectau şi se purtau cu cinste faţă de trupul Său, dar nu ştiau cum să‑L obţină. İosif din Arimatea, un sfetnic cu vază al soborului, avea influenţă şi era unul dintre ucenicii adevăraţi ai lui İsus. El s‑a dus în secret dar cu curaj la Pilat şi İ‑a cerut trupul. Nu a îndrăznit să se ducă în mod deschis; pentru că ura iudeilor era aşa de mare încât ucenicii se temeau că ei se vor strădui să împiedice ca trupul lui İsus să aibă un loc de odihnă onorabil. Dar Pilat i‑a îndeplinit cerinţa, şi când ei au dat trupul lui İsus jos de pe cruce, întristarea li s‑a reînnoit, şi în durerea lor profundă ei au deplâns speranţele lor năruite. L‑au înfăşurat pe İsus într‑o pânză subţire de in, şi İosif L‑a pus în propriul său mormânt nou. Femeile care Îl urmaseră umile când El trăia, după moartea Sa au rămas în continuare aproape de El şi nu au vrut să‑L părăsească până nu au văzut trupul Său sfânt pus în mormânt şi o piatră grea prăvălită la uşă ca nu cumva duşmanii Săi să încerce să‑İ ia trupul. Dar nu ar fi trebuit să se teamă, căci am văzut oastea îngerilor supraveghind cu un interes nespus locul de odihnă al lui İsus. Ei păzeau mormântul, aşteptând în mod serios comanda să‑şi îndeplinească partea în eliberarea Împăratului slavei din închisoarea Sa.
Ucigaşii lui Hristos se temeau că El putea totuşi să învie şi să le scape. Ei i‑au cerut lui Pilat o strajă care să păzească mormântul până a treia zi. Pilat le‑a dat soldaţi înarmaţi care să păzească mormântul, pecetluind piatra de la intrare ca nu cumva ucenicii Lui să‑L fure, şi să spună că înviase din morţi.
Mergi la Capitolul 10 - Învierea lui Hristos
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins