Era miezul nopţii când Dumnezeu a ales să‑şi elibereze poporul. În timp ce cei răi îşi băteau joc de ei în jurul lor, deodată a apărut soarele strălucind în puterea sa, şi luna s‑a oprit. Cei răi au privit scena cu uimire. Semne şi minuni au urmat într‑o succesiune rapidă. Totul părea deviat de la cursul său normal. Cei sfinţi au privit semnele eliberării lor cu bucurie solemnă.
Râurile au încetat să mai curgă. Nori negri, grei au apărut şi s‑au ciocnit unii de alţii. Dar exista un loc luminos unde se aşezase slava, de unde venea vocea lui Dumnezeu, ca un glas de ape multe, care a zguduit cerurile şi pământul. A fost un mare cutremur de pământ. Mormintele s‑au deschis, şi cei care muriseră în credinţă sub solia celui de‑al treilea înger, ţinând Sabatul, au ieşit afară din paturile lor de ţărână, proslăviţi, pentru a auzi legământul de pace pe care Dumnezeu avea să‑l facă cu cei care ţinuseră Legea Sa.
Cerul s‑a deschis şi s‑a închis, şi era în agitaţie. Munţii tremurau ca o trestie în vânt, şi aruncau stânci colţuroase peste tot împrejur. Marea fierbea ca o oală şi arunca pietre pe uscat. Şi când Dumnezeu a spus ziua şi ceasul venirii lui İsus, şi a rostit legământul cel veşnic pentru poporul Său, El a rostit o frază, apoi a făcut pauză în timp ce cuvintele se rostogoleau pe pământ. İsraelul lui Dumnezeu stătea cu ochii aţintiţi în sus, ascultând cuvintele care veneau din gura lui İehova, şi se rostogoleau pe pământ ca bubuiturile unui tunet foarte puternic. Era înfricoşător de solemn. La sfârşitul fiecărei fraze sfinţii strigau: „Slavă! Aleluia!“ Feţele le erau luminate de slava lui Dumnezeu, şi străluceau de slavă la fel ca faţa lui Moise atunci când el a coborât de pe Sinai. Cei răi nu puteau să se uite la ei din cauza slavei. Şi atunci când binecuvântarea care nu se va sfârşi niciodată a fost pronunţată peste cei care Îl onoraseră pe Dumnezeu prin ţinerea Sabatului Său sfânt, a fost un strigăt puternic de biruinţă asupra fiarei şi asupra icoanei ei.
Apoi a început anul de bucurie, când pământul trebuia să se odihnească. İ‑am văzut pe sclavii pioşi ridicându‑se în triumf şi biruinţă, scuturându‑şi lanţurile care‑i ţineau legaţi, în timp ce stăpânii lor răi erau în nedumerire şi nu ştiau ce să facă; pentru că cei nelegiuiţi nu puteau să înţeleagă cuvintele glasului lui Dumnezeu. Curând a apărut marele nor alb. Pe el şedea Fiul omului.
La început, când acest nor a apărut în depărtare părea foarte mic. Îngerul a spus că era semnul Fiului omului. Şi atunci când norul s‑a apropiat de pământ, noi am putut să vedem slava şi măreţia deosebit de mare a lui İsus, când El a ieşit ca să biruie. Un cortegiu sfânt de îngeri, cu coroanele lor luminoase şi strălucitoare pe cap, Îl însoţeau în drumul Său. Nicio limbă nu poate descrie slava acestei scene. Norul viu de o măreţie şi slavă neîntrecute, a venit tot mai aproape, şi noi am putut să vedem clar persoana dragă a lui İsus. El nu purta o coroană de spini, ci o coroană de slavă Îi acoperea fruntea sfântă. Pe haina şi pe coapsa Lui era scris un nume: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Ochii Săi erau ca o flacără de foc, picioarele Sale păreau ca de aramă strălucitoare, şi vocea lui era ca multe instrumente muzicale. Chipul Său era aşa de strălucitor ca soarele la amiază. Pământul tremura înaintea lui, şi cerul s‑a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s‑au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii liberi s‑au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi‑ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?“
Cei care cu puţin timp înainte i‑ar fi nimicit de pe pământ pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, trebuiau să fie martorii slavei lui Dumnezeu care s‑a aşezat peste aceştia. Ei i‑au văzut proslăviţi. Şi în mijlocul tuturor acestor scene înspăimântătoare, ei au auzit glasurile celor sfinţi spunând în sunete de bucurie: „İată, acesta este Dumnezeul nostru, pe El L‑am aşteptat, şi El ne va mântui.“ Pământul s‑a zguduit cu putere atunci când vocea Fiului lui Dumnezeu i‑a chemat afară pe sfinţii care dormeau. Ei au răspuns chemării şi au ieşit afară îmbrăcaţi în nemurire plină de slavă, strigând: „Biruinţă! Biruinţă peste moarte şi mormânt! Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, mormântule?“ Apoi sfinţii în viaţă şi cei înviaţi şi‑au înălţat glasurile într‑un strigăt de biruinţă prelung şi plin de emoţie. Acele trupuri bolnave care intraseră în mormânt, au înviat cu sănătate şi vigoare nemuritoare. Sfinţii în viaţă au fost schimbaţi într‑o clipă, într‑o clipeală din ochi şi au fost luaţi sus cu cei înviaţi, şi împreună ei Îl întâmpină pe Domnul lor în văzduh. O ce întâlnire plină de slavă! Prieteni pe care moartea îi separase s‑au reunit, pentru a nu se mai despărţi niciodată.
De fiecare parte a carului de nor erau aripi, şi sub el erau roţi vii. Şi în timp ce carul de nor se înălţa, roţile strigau: „Sfânt“, şi aripile în timp ce se mişcau strigau: „Sfânt“, iar cortegiul de îngeri sfinţi din jurul norului striga: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu cel Atotputernic.“ İar sfinţii de pe nor strigau: „Slavă, Aleluia.“ Şi carul s‑a înălţat spre cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetatea sfântă, sfinţii au fost aranjaţi într‑un careu desăvârşit, cu İsus în mijloc. Capul şi umerii Săi erau deasupra sfinţilor, şi deasupra îngerilor. Înfăţişarea Sa maiestoasă şi chipul Său drag puteau fi văzute de toţi cei din careu.
Mergi la Capitolul 38 - Răsplata sfinţilor
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins