Dar cu toată prigonirea şi omorârea sfinţilor, totuşi martori vii erau ridicaţi pretutindeni. Îngerii lui Dumnezeu făceau lucrarea încredinţată în grija lor. Ei căutau în locurile cele mai întunecate şi alegeau din întuneric oameni care erau cu inima cinstită. Ei erau cu toţii îngropaţi în rătăcire, dar Dumnezeu i‑a ales aşa cum a făcut‑o cu Saul, ca vase alese care să ducă adevărul Său, şi să‑şi ridice vocile împotriva păcatelor pretinsului Său popor. Îngerii lui Dumnezeu i‑au mişcat inima lui Martin Luther, lui Melanchthon, şi altora în diferite locuri, să înseteze după mărturia vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşul năvălise ca un potop de ape, şi steagul trebuia să fie ridicat împotriva lui. Luther a fost ales să ţină piept furtunii şi să se ridice împotriva mâniei unei biserici decăzute, şi să‑i întărească pe cei câţiva care erau credincioşi mărturisirii lor sfinte de credinţă. El s‑a temut întotdeauna ca nu cumva să greşească faţă de Dumnezeu. El a încercat prin fapte să obţină favoarea lui Dumnezeu; dar nu a fost mulţumit până când o licărire de lumină din cer a alungat întunericul din mintea lui, şi l‑a condus să se încreadă nu în fapte, ci în meritele sângelui lui Hristos, şi să vină la Dumnezeu în mod personal, nu prin papi sau duhovnici, ci doar prin İsus Hristos. O, cât de preţios a fost pentru Luther să înţeleagă acest lucru! Această lumină nouă şi preţioasă care se ivise peste înţelegerea lui întunecată şi‑i alungase superstiţia, el a preţuit‑o mai mult decât pe cea mai valoroasă comoară pământească. Cuvântul lui Dumnezeu era nou. Totul se schimbase. Cartea de care se temuse pentru că nu putuse să vadă frumuseţe în ea, era viaţă, VİAŢĂ pentru el. Era bucuria, mângâierea şi învăţătorul său binecuvântat. Nimic nu‑l putea face să lase la o parte studiul ei. El se temuse de moarte, dar când a citit Cuvântul lui Dumnezeu, toate temerile lui au dispărut, şi el a admirat caracterul lui Dumnezeu, şi L‑a iubit. El a cercetat Cuvântul lui Dumnezeu pentru sine însuşi. S‑a desfătat cu comorile preţioase pe care le conţinea, iar apoi l‑a cercetat pentru biserică. A fost dezgustat de păcatele acelora în care se încrezuse pentru mântuire. İ‑a văzut pe foarte mulţi învăluiţi în acelaşi întuneric care îl acoperise pe el. A căutat cu ardoare o ocazie favorabilă pentru a‑i îndrepta spre Mielul lui Dumnezeu, singurul care ridică păcatul lumii. Şi‑a ridicat vocea împotriva rătăcirilor şi păcatelor bisericii papale, şi cu toată seriozitatea dorea să rupă lanţul întunericului care îngrădea mii de oameni şi‑i făcea să se încreadă în fapte pentru mântuire. El dorea cu ardoare să fie făcut în stare să deschidă în faţa minţilor lor adevăratele bogăţii ale harului lui Dumnezeu, şi minunata mântuire obţinută prin İsus Hristos. Şi‑a înălţat vocea cu zel, şi în puterea Duhului Sfânt a strigat împotriva păcatelor existente ale conducătorilor bisericii; şi când a întâlnit furtuna de împotrivire din partea preoţilor, curajul său nu a cedat, pentru că el se sprijinea cu tărie pe braţul puternic al lui Dumnezeu, şi cu convingere se încredea în El pentru biruinţă. Şi când a împins lupta tot mai aproape, furia preoţilor s‑a aprins împotriva lui. Ei nu doreau să fie reformaţi. Ei au ales să fie lăsaţi în comoditate, în plăceri necontrolate, în nelegiuire. Doreau ca biserica să fie ţinută în întuneric.
Am văzut că Luther a fost înflăcărat şi zelos, fără frică şi curajos în mustrarea păcatului şi apărarea adevărului. Nu i‑a păsat de oamenii răi şi de demoni. El ştia că avea pe Cineva cu el care era mai mare decât ei toţi. Luther avea înflăcărare, zel, curaj şi neînfricare, şi uneori putea să meargă prea departe. Dar Dumnezeu l‑a ridicat pe Melanchthon, care era exact opusul lui în caracter, pentru a‑l ajuta pe Luther şi a duce mai departe lucrarea reformei. Melanchthon era temător, fricos, prudent, şi avea mare răbdare. El a fost foarte mult iubit de Dumnezeu. Cunoştea foarte bine Scripturile, şi judecata şi înţelepciunea sa erau deosebite. İubirea lui pentru cauza lui Dumnezeu era egală cu a lui Luther. Domnul a legat aceste inimi una de alta; ei au fost prieteni care nu aveau să fie niciodată separaţi. Luther a fost de mare ajutor pentru Melanchthon când acesta se afla în pericol să fie fricos şi încet, iar Melanchthon a fost de asemenea de mare ajutor pentru Luther să‑l ţină de la a se mişca prea repede. Prudenţa prevăzătoare a lui Melanchthon a evitat de multe ori probleme care ar fi venit asupra cauzei lor, dacă lucrarea ar fi fost lăsată doar pe seama lui Luther; şi lucrarea ar fi dat de multe ori greş în a fi împinsă înainte, dacă ar fi fost lăsată doar pe seama lui Melanchthon. Mi‑a fost arătată înţelepciunea lui Dumnezeu în a‑i alege pe aceşti doi bărbaţi, cu caractere diferite pentru a duce mai departe lucrarea Reformei.
Am fost apoi dusă înapoi în zilele apostolilor, şi am văzut că Dumnezeu a ales ca parteneri un Petru înflăcărat şi zelos, şi un İoan blând, răbdător şi umil. Uneori Petru era impulsiv. Şi ucenicul iubit l‑a domolit deseori pe Petru, când zelul şi înflăcărarea lui îl duceau prea departe; dar aceasta nu l‑a îndreptat. Dar după ce Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, şi s‑a căit şi a fost întors la Dumnezeu, tot ceea ce avea nevoie era o atenţionare blândă din partea lui İoan pentru a‑i domoli ardoarea şi zelul. Cauza lui Hristos ar fi avut de multe ori de suferit dacă ar fi fost lăsată doar asupra lui İoan. Zelul lui Petru era necesar. Curajul şi energia lui i‑au scăpat deseori din dificultăţi, şi i‑au adus la tăcere pe duşmanii lor. İoan era captivant. El i‑a câştigat pe mulţi pentru cauza lui Hristos prin îndelunga sa răbdare şi devotare profundă.
Dumnezeu a ridicat bărbaţi care să strige împotriva păcatelor existente ale bisericii papale, şi să ducă mai departe Reforma. Satana a căutat să nimicească aceşti martori vii; dar Dumnezeu a făcut un zid în jurul lor. Unora, pentru slava Numelui Său, li s‑a permis să sigileze mărturia pe care o dăduseră cu propriul lor sânge; dar erau alţi bărbaţi puternici ca Luther şi Melanchthon, care cel mai bine puteau să‑İ dea slavă lui Dumnezeu trăind şi strigând tare împotriva păcatelor papilor, preoţilor şi regilor. Ei tremurau înaintea vocii lui Luther. Prin aceşti bărbaţi aleşi, raze de lumină au început să împrăştie întunericul, şi foarte mulţi au primit cu bucurie lumina şi au umblat în ea. Şi când un martor era ucis, doi sau mai mulţi erau ridicaţi pentru a‑i lua locul
Dar Satana nu era mulţumit. El putea să aibă putere doar asupra trupului. El nu putea să‑i facă pe credincioşi să renunţe la credinţa şi speranţa lor. Şi chiar în moarte, ei au triumfat cu speranţa luminoasă a nemuririi la învierea celor drepţi. Ei aveau mai mult decât energia oamenilor muritori. Nu îndrăzneau să adoarmă nici pentru o clipă. Ei ţineau armura creştină încinsă în jurul lor, pregătiţi de luptă, nu numai cu duşmani spirituali, ci cu Satana sub formă de oameni, al căror strigăt neîncetat era: „Renunţaţi la credinţa voastră sau muriţi!“ Aceşti câţiva creştini erau puternici în Dumnezeu, şi mai preţioşi în faţa Sa decât o jumătate de lume purtând numele lui Hristos, dar laşi în cauza Lui. În timpul în care biserica era prigonită, ei erau uniţi şi plini de dragoste. Ei erau puternici în Dumnezeu. Păcătoşilor nu le era permis să se unească cu ei; nici amăgitorilor şi nici celor amăgiţi. Doar aceia care erau dispuşi să renunţe la tot pentru Hristos, puteau să fie ucenicii Săi. Lor le plăcea să fie săraci, umili şi asemenea lui Hristos.
Mergi la Capitolul 21 - Biserica unită cu lumea
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins