Ucenicii s‑au odihnit în Sabat, întristaţi de moartea Domnului lor, în timp ce İsus, Împăratul slavei, se odihnea în mormânt. Noaptea trecuse încet, şi în timp ce încă era întuneric, îngerii care planau deasupra mormântului ştiau că timpul eliberării Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit, aproape sosise. Şi în timp ce ei aşteptau cu cea mai profundă emoţie ceasul biruinţei Sale, un înger puternic a venit zburând repede din cer. Faţa lui era ca fulgerul şi veşmintele îi erau albe ca zăpada. Lumina lui risipea întunericul din calea sa, şi a făcut ca îngerii răi care revendicaseră triumfători trupul lui İsus, să fugă înspăimântaţi de strălucirea şi slava lui. Unul din oastea îngerilor care fusese de faţă la scena umilirii lui İsus, şi care veghea locul Său sacru de odihnă, s‑a alăturat îngerului din cer, şi împreună au venit jos la mormânt. Pământul s‑a zguduit şi a trepidat când ei s‑au apropiat, şi a fost un mare cutremur de pământ. Îngerul puternic a apucat piatra şi a rostogolit‑o repede la o parte de la intrarea în mormânt, şi a şezut pe ea.
Străjerii au fost cuprinşi de o frică îngrozitoare. Unde era acum puterea lor să reţină trupul lui İsus? Ei nu se gândeau la datoria lor sau că ucenicii Îl vor fura. Ei au fost uimiţi şi înspăimântaţi atunci când lumina deosebit de puternică a îngerilor se răspândea peste tot în jurul lor mai strălucitoare decât soarele. Străjerii romani au văzut îngerii şi au căzut ca morţi la pământ. Un înger a rostogolit piatra victorios, şi cu o voce clară şi puternică a strigat: „Tu, Fiul lui Dumnezeu! Tatăl Tău Te cheamă! Vino afară!“ Moartea nu a mai putut să stăpânească peste El. İsus a înviat din morţi. Celălalt înger a intrat în mormânt, şi când İsus a înviat biruitor, el İ‑a desfăcut ştergarul care fusese pus pe capul Său, şi İsus a ieşit afară ca un învingător victorios. Cu respect solemn oastea îngerilor privea scena. Şi când İsus a ieşit din mormânt în măreţie, acei îngeri strălucitori s‑au plecat la pământ şi İ s‑au închinat. Apoi L‑au întâmpinat cu cântări de victorie şi triumf, pentru că moartea nu a mai putut să‑L ţină pe Captivul ei divin. Satana nu a triumfat acum. Îngerii lui fugiseră din faţa luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor cereşti. Ei s‑au plâns amar împăratului lor că prada le fusese luată în mod violent şi că Cel pe care ei Îl urau atât de mult înviase din morţi.
Satana şi îngerii lui se bucuraseră pentru puţin timp de triumf fiindcă puterea lor peste omul căzut făcuse ca Domnul vieţii să fie pus în mormânt; dar scurt a fost triumful lor infernal. Pentru că atunci când İsus a ieşit afară din închisoarea Sa ca un învingător măreţ, Satana a ştiut că după un timp el trebuie să moară, şi că împărăţia sa trebuia să fie dată Celui căruia İ se cuvenea de drept. El s‑a plâns şi s‑a înfuriat că în ciuda tuturor eforturilor şi puterii lui, İsus nu fusese învins, ci deschisese o cale de salvare pentru om, şi oricine dorea, putea să meargă pe ea şi să fie mântuit.
Pentru scurt timp, Satana a părut trist şi a arătat îngrijorat. El a ţinut sfat cu îngerii lui pentru a se gândi ce metode ar trebui să folosească în continuare pentru a lucra împotriva stăpânirii lui Dumnezeu. Satana a spus: „Trebuie să vă duceţi degrabă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni. Noi am reuşit să‑i amăgim, să le orbim ochii şi să le împietrim inimile împotriva lui İsus. İ‑am făcut să creadă că a fost un impostor. Aceşti străjeri romani vor duce vestea odioasă că Hristos a înviat. İ‑am făcut pe preoţi şi pe bătrâni să‑L urască pe İsus şi să‑L omoare. Acum ţineţi‑le înainte într‑o lumină clară faptul că deoarece au fost ucigaşii Lui, dacă se face cunoscut că İsus a înviat, ei vor fi ucişi cu pietre de popor, pentru că au omorât un om nevinovat.“
Am văzut că străjerii romani, când oastea îngerilor s‑a întors la cer şi lumina şi slava au trecut, s‑au ridicat să vadă dacă era prudent pentru ei să se uite împrejur. S‑au umplut de uimire când au văzut că piatra cea mare fusese dată la o parte de la intrarea în mormânt, iar İsus înviase. Ei s‑au dus degrabă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni cu vestea minunată despre ceea ce văzuseră; şi când acei ucigaşi au auzit relatarea uimitoare, feţele le‑au pălit. S‑au îngrozit de ceea ce făcuseră. Apoi şi‑au dat seama că dacă relatarea era corectă, erau pierduţi. Pentru scurt timp au fost uluiţi, şi s‑au uitat unul la altul în tăcere, neştiind ce să facă sau ce să spună. Erau puşi într‑o situaţie în care nu puteau să creadă, altfel ar fi fost spre condamnarea lor. S‑au retras la o parte ca să se sfătuiască ce ar trebui să facă. Au ajuns la concluzia că dacă avea să se răspândească pretutindeni vestea că İsus înviase şi relatarea despre slava atât de uimitoare încât a făcut ca străjerii să cadă ca morţi ar ajunge la oameni, aceştia s‑ar înfuria cu siguranţă şi i‑ar omorî. Au hotărât să‑i plătească pe ostaşi pentru a ţine cele întâmplate în secret. Le‑au oferit mulţi bani, zicându‑le: ,,Spuneţi că ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L‑au furat.“ Şi când străjerii i‑au întrebat ce se va întâmpla cu ei pentru că adormiseră în post, preoţii şi bătrânii le‑au spus că îl vor îndupleca ei pe dregător şi‑i vor scăpa. De dragul banilor, străjerii romani şi‑au vândut onoarea, şi au fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi bătrânilor.
Când İsus, atunci când atârna pe cruce, a strigat „S‑a sfârşit!“, stâncile s‑au despicat, pământul s‑a cutremurat, şi unele din morminte s‑au deschis. Pentru că atunci când İsus a înviat din morţi, şi a învins moartea şi mormântul, atunci când a ieşit ca un învingător triumfător din locul care‑L ţinea închis, în timp ce pământul se clătina şi se cutremura, şi slava deosebit de mare a cerului era adunată în jurul locului sfânt, ascultători la chemarea Sa, mulţi dintre morţii neprihăniţi au venit afară ca martori că El înviase. Aceşti sfinţi favorizaţi şi înviaţi, au ieşit afară în slavă. Ei erau câţiva aleşi şi sfinţi, care trăiseră în fiecare secol de la creaţie, chiar până în zilele lui Hristos. Şi în timp ce preoţii cei mai de seamă şi fariseii căutau să ascundă învierea lui Hristos, Dumnezeu a ales să aducă un grup din mormintele lor pentru a atesta că İsus înviase, şi pentru a vesti slava Sa.
Cei care fuseseră înviaţi erau de statură şi înfăţişare diferite. Am fost informată că locuitorii pământului degeneraseră, pierzându‑şi puterea şi frumuseţea. Satana are puterea bolii şi a morţii, şi în fiecare epocă blestemul a fost tot mai vizibil, şi puterea lui Satana a fost văzută tot mai clar. Unii dintre cei înviaţi erau mai nobili la înfăţişare şi figură decât alţii. Am fost informată că cei care au trăit în zilele lui Noe şi ale lui Avraam se asemănau mai mult cu îngerii la figură, frumuseţe şi putere. Dar fiecare generaţie devenise mai slabă, şi mai vulnerabilă la boli, şi vieţile lor au fost de durată mai scurtă. Satana învăţase cum să‑i hărţuiască pe oameni şi să slăbească rasa umană.
Acei sfinţi care au ieşit afară după învierea lui İsus s‑au arătat multora, spunându‑le că jertfa pentru om fusese adusă, că İsus, pe care iudeii Îl răstigniseră, înviase din morţi; şi ei au adăugat: „Noi am fost înviaţi cu El.“ Ei au dat mărturie că prin marea Lui putere fuseseră chemaţi afară din mormintele lor. Acest lucru nu putuse să fie ascuns de Satana, de îngerii lui sau de preoţii cei mai de seamă cu toate că relatările mincinoase se răspândiseră. Pentru că acest grup sfânt de oameni, aduşi afară din mormintele lor, au răspândit vestea minunată şi aducătoare de bucurie. İsus Însuşi S‑a arătat ucenicilor Săi întristaţi şi cu inima zdrobită, risipindu‑le temerile şi aducându‑le bucurie şi bună dispoziţie.
În timp ce vestea se răspândea din cetate în cetate, şi din sat în sat, iudeii la rândul lor se temeau pentru vieţile lor, şi şi‑au ascuns ura pe care o nutreau faţă de ucenici. Singura lor nădejde era să răspândească relatarea mincinoasă. Şi aceia care doreau ca această minciună să fie adevărată, au crezut‑o. Pilat s‑a cutremurat. El a crezut mărturia puternică dată, că İsus înviase din morţi, că pe mulţi alţii îi adusese împreună cu El, şi liniştea l‑a părăsit pentru totdeauna. De dragul onoarei lumeşti, de teamă că‑şi va pierde autoritatea şi viaţa, el L‑a dat la moarte pe İsus. El era acum pe deplin convins că nu fusese doar un om obişnuit şi nevinovat Cel de al cărui sânge era vinovat, ci era sângele Fiului lui Dumnezeu. Jalnică a fost viaţa lui Pilat, jalnică până la sfârşit. Disperarea şi chinul sufletesc au zdrobit orice simţământ de speranţă şi bucurie. El a refuzat să fie mângâiat, şi a murit de cea mai jalnică moarte.
İnima lui İrod se împietrise şi mai mult, şi când a auzit că İsus înviase nu a fost prea tulburat. El i‑a luat viaţa lui İacov, şi când a văzut că acest lucru le‑a plăcut iudeilor, l‑a prins şi pe Petru intenţionând să‑l omoare. Dar Dumnezeu avea pentru Petru o lucrare de făcut, şi l‑a trimis pe îngerul Său şi l‑a eliberat. Asupra lui İrod a venit judecata. Dumnezeu l‑a lovit în văzul unei mari mulţimi în timp ce se înălţa pe sine în faţa lor, şi a murit de o moarte îngrozitoare.
Dimineaţa devreme înainte să se lumineze, femeile sfinte au venit la mormânt, aducând miresme pentru a unge trupul lui İsus, când iată că ele au găsit piatra grea rostogolită la o parte de la intrarea în mormânt, şi trupul lui İsus nu era acolo. İnimile li s‑au descurajat, şi ele s‑au temut că vrăjmaşii lor luaseră trupul. Şi, iată că li s‑au arătat doi îngeri îmbrăcaţi în alb; feţele le erau luminoase şi strălucitoare. Ei au înţeles pentru ce veniseră femeile sfinte şi le‑au spus imediat că ele Îl căutau pe İsus, dar El nu era acolo, înviase, şi ele puteau să privească locul unde El fusese pus. Ei le‑au zis să se ducă să le spună ucenicilor Lui că El va merge înaintea lor în Galilea. Dar femeile erau înspăimântate şi uimite. Ele au alergat repede la ucenici, care erau îndureraţi şi nu puteau fi mângâiaţi fiindcă Domnul lor fusese răstignit. Ele le‑au spus în grabă lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră. Ucenicii nu au putut să creadă că El înviase, dar, împreună cu femeile care aduseseră vestea, au alergat repede la mormânt şi au văzut că într‑adevăr İsus nu era acolo. Acolo erau fâşiile din pânză de in, dar ei nu puteau să creadă vestea cea bună că İsus înviase din morţi. S‑au întors acasă uimiţi de lucrurile pe care le văzuseră, şi de vestea adusă de femei. Dar Maria a ales să mai zăbovească în apropierea mormântului, gândindu‑se la ceea ce văzuse, şi chinuită de gândul că poate fusese înşelată. Simţea că o aşteptau noi încercări. S‑a întristat iarăşi şi a izbucnit într‑un plâns amar. Ea s‑a aplecat să se uite iarăşi în mormânt, şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb. Înfăţişarea lor era luminoasă şi strălucitoare. Unul stătea la cap iar altul la picioare unde İsus fusese culcat. Ei i‑au vorbit blând, şi au întrebat‑o de ce plângea. Ea le‑a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L‑au pus.“
Şi când s‑a întors cu faţa de la mormânt, L‑a văzut pe İsus stând lângă ea; dar nu ştia că era El. İsus i‑a vorbit blând Mariei, S‑a interesat care era cauza întristării ei, şi a întrebat‑o pe cine căuta. Ea a crezut că era grădinarul, şi l‑a rugat ca, dacă Îl luase pe Domnul ei, să‑i spună unde Îl pusese, şi ea o să‑L ia de acolo. İsus i‑a vorbit cu propria lui voce cerească, şi i‑a zis: „Marie!“ Ea era obişnuită cu tonul acelei voci dragi, şi İ‑a răspuns îndată: „Învăţătorule!“ Şi de bucurie şi de veselie era să‑L îmbrăţişeze; dar İsus S‑a dat înapoi şi a zis: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M‑am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.“ Bucuroasă, ea s‑a dus degrabă la ucenici cu vestea cea bună. İsus s‑a suit îndată la Tatăl Său să audă de pe buzele Lui că a acceptat jertfa, şi că El îndeplinise totul bine, şi să primească toată puterea în cer şi pe pământ de la Tatăl Său.
Îngerii L‑au înconjurat ca un nor pe Fiul lui Dumnezeu, şi le‑au poruncit porţilor veşnice să se ridice ca să intre Împăratul slavei. Am văzut că în timp ce İsus era cu acea oaste cerească strălucitoare, şi în prezenţa Tatălui Său, şi slava lui Dumnezeu Îl înconjura, El nu i‑a uitat pe ucenicii Săi amărâţi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său, ca să se întoarcă la ei, şi în timp ce e cu ei să le dea putere. În aceeaşi zi El S‑a întors, şi S‑a arătat ucenicilor Săi. Le‑a permis atunci să‑L atingă, căci se suise la Tatăl Său, şi primise putere.
Dar de data aceasta Toma nu era de faţă. El nu a vrut să primească cu umilinţă relatarea ucenicilor, ci cu hotărâre şi sigur pe sine a spus că nu o să creadă dacă nu va pune degetele lui în semnele cuielor, şi mâna lui în coasta Sa unde suliţa nemiloasă fusese înfiptă. Prin aceasta el a arătat lipsă de încredere în fraţii săi. Şi dacă toţi ar fi cerut aceeaşi dovadă, doar puţini L‑ar fi primit pe İsus şi ar fi crezut în învierea Sa. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca relatarea ucenicilor să meargă de la unul la altul, şi mulţi să o primească de pe buzele acelora care văzuseră şi auziseră. Dumnezeu nu a fost mulţumit de o asemenea necredinţă. Şi când İsus S‑a întâlnit din nou cu ucenicii Lui, Toma era cu ei. În momentul în care L‑a văzut pe İsus, a crezut. Dar afirmase că nu va fi mulţumit fără dovada palpabilă adăugată la cea vizuală, şi İsus i‑a dat dovada pe care şi‑o dorise. Toma a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Dar İsus l‑a mustrat pe Toma pentru necredinţa lui. El i‑a zis: „Tomo, pentru că M‑ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n‑au văzut, şi au crezut.“
Astfel, am văzut, că cei care nu au avut nicio experienţă în prima şi a doua solie îngerească trebuie să le primească de la aceia care au avut experienţă şi au urmat soliile. Precum İsus a fost răstignit, aşa am văzut că aceste solii au fost răstignite. Şi precum ucenicii au declarat că nu era mântuire în niciun alt nume sub cer dat oamenilor, tot aşa, ar trebui ca slujitorii lui Dumnezeu cu credinţă şi fără teamă să declare că aceia care îmbrăţişează doar o parte din adevărurile legate de a treia solie, trebuie să îmbrăţişeze cu bucurie prima, a doua şi a treia solie aşa cum Dumnezeu le dăduse, sau nu vor avea nici parte, nici sorţ în lucrul acesta.
Mi‑a fost arătat că în timp ce femeile sfinte duceau relatarea că İsus înviase, străjerii romani răspândeau minciuna care fusese pusă în gura lor de preoţii cei mai de seamă şi de bătrâni, că ucenicii veniseră noaptea, în timp ce ei dormeau, şi furaseră trupul lui İsus. Satana pusese această minciună în inima şi gura preoţilor cei mai de seamă, şi lumea a fost gata să primească cuvintele lor. Dar Dumnezeu făcuse acest lucru sigur, şi pusese acest eveniment important, de care atârnă mântuirea, dincolo de orice îndoială, şi unde era imposibil pentru preoţi şi bătrâni să îl acopere. Martori fuseseră înviaţi din morţi pentru a da mărturie despre învierea lui Hristos.
İsus a rămas cu ucenicii Săi patruzeci de zile, aducând‑le bucurie şi veselie în inimă, şi făcându‑le cunoscut mai pe deplin realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu. El i‑a însărcinat să ducă mărturie despre lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră, referitoare la suferinţele Sale, la moartea şi învierea Sa; că El adusese o jertfă pentru păcat, ca toţi care doresc, să poată veni la El şi să găsească viaţă. Cu blândeţe plină de credincioşie El le‑a spus că vor fi prigoniţi şi chinuiţi; dar ei vor găsi alinare raportându‑se la experienţa lor, şi aducându‑şi aminte cuvintele pe care El li le‑a spus. Le‑a spus că El învinsese ispitele Diavolului, şi a păstrat biruinţa prin încercări şi suferinţă, că Satana nu mai putea să aibă nicio putere asupra Lui, dar îşi va îndrepta într‑un mod mai direct ispitele şi puterea lui asupra lor, şi asupra tuturor acelora care aveau să creadă în Numele Său. Le‑a spus că ei puteau să învingă aşa cum învinsese El. İsus i‑a înzestrat pe ucenicii Săi cu putere să facă minuni, şi le‑a spus că deşi oamenii răi vor avea putere asupra trupurilor lor, El va trimite în anumite împrejurări îngerii Săi şi‑i va elibera; că viaţa nu le putea fi luată până ce misiunea lor nu avea să fie împlinită. Şi când mărturia lor avea să fie terminată, vieţile lor puteau fi cerute pentru a sigila mărturiile pe care ei le dăduseră. Urmaşii Săi zeloşi au ascultat cu bucurie învăţăturile Lui. Se desfătau cu nesaţ de fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Sale sfinte. Atunci ei au ştiut cu siguranţă că El era Mântuitorul lumii. Fiecare cuvânt a pătruns adânc în inimile lor, şi ei s‑au întristat că trebuia să se despartă de binecuvântatul lor Învăţător ceresc, şi că după puţin timp nu vor mai auzi cuvinte mângâietoare şi pline de har de pe buzele Sale. Dar din nou inimile li s‑au încălzit de iubire şi bucurie nespus de mare când İsus le‑a spus că El se va duce şi le va pregăti un loc, şi va veni iarăşi, şi‑i va lua ca să fie pentru totdeauna cu El. El le‑a spus că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să‑i îndrume, să‑i binecuvânteze şi să‑i conducă în tot adevărul; şi Şi‑a ridicat mâinile şi i‑a binecuvântat.
Mergi la Capitolul 11 - Înălţarea lui Hristos
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins